Corina Vasile, director executiv ANIS: Cine conduce digitalizarea în România? Guvernul răspunde cu ordonanțe și program

Miliarde investite, zeci de proiecte și multe instituții implicate!

În ultimii ani, sectorul tehnologic din România a atins o maturitate remarcabilă, generând anual o valoare de aproximativ 26,5 miliarde de euro. Industria IT&C contribuie direct cu 7% la produsul intern brut național și reprezintă sursa a circa 26% din totalul exporturilor de servicii.

Aceste indicatori sugerează o economie puternică, capabilă să producă și să exporte tehnologie de vârf. Totuși, pe plan intern, rata de adopție a inovațiilor rămâne scăzută. Doar 28,7% dintre companiile românești au integrat în fluxurile lor operaționale tehnologii avansate, precum cloud computing, inteligența artificială sau analiza datelor.

La nivel de populație, situația este similară: conform datelor DESI 2026, doar 30,1% dintre cetățeni posedă competențe digitale de bază.

Această discrepanță între potențialul economic și realitatea utilizării zilnice indică faptul că problema nu este lipsa de resurse financiare.

Bugetele alocate digitalizării au fost substanțiale în perioada recentă, cu aproximativ 4,5 miliarde de euro alocate prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), la care se adaugă încă circa 3,2 miliarde de euro provenite din fondurile europene de coeziune.

Deci, banii au existat, tehnologia este disponibilă și industria locală este capabilă să o livrere. Cu toate acestea, implementarea la scară largă a eșuat parțial, transformând provocarea din una de resurse într-una de execuție și guvernanță.

Întrebarea centrală devine astfel: cine stabilește prioritățile, cine asigură legătura logică dintre proiectele dispersate, cine impune standarde tehnice uniforme și cine Arhitectura administrativă tradițională are o vulnerabilitate structurală în acest domeniu.

Atunci când responsabilitatea este fragmentată între multiple instituții, fiecare entitate tinde să își gestioneze propriul segment de sarcini.

Proiectul global suferă în consecință, rămânând în urmă. Transformarea digitală nu funcționează pe module izolate; ea cere o sinergie complexă.

Un singur serviciu public digital implică infrastructură robustă, interoperabilitate tehnică, identificare electronică securizată, protecție a datelor, mecanisme de achiziție, finanțare coerentă și adaptarea proceselor interne ale instituțiilor utilizatoare.

Dacă fiecare componentă menționată are un responsabil distinct, un buget separat și un calendar autonom, fără un actor central capabil să alinieze toate aceste decizii, rezultatul este previzibil: întârzieri cronice, sisteme informatice care comunică insuficient între ele și proiecte care, deși funcționează tehnic, nu îmbunătățesc semnificativ experiența cetățeanului sau a antreprenorului. Interoperabilitatea oferă un exemplu elocvent. O instituție poate digitaliza un formular, alta poate construi o bază de date, iar o terță parte poate deține sistemul de verificare a informațiilor. Dacă aceste elemente nu sunt proiectate și administrate într-o arhitectură comună, cetățeanul devine, paradoxal, curierul uman dintre sisteme.

Aici se conturează diferența fundamentală dintre simpla finanțare a proiectelor digitale și conducerea activă a transformării digitale.

Când vorbim de miliarde de euro investiți, zeci de proiecte simultane și numeroase instituții implicate, coordonarea nu mai este o simplă chestiune de organigramă. Ea devine mecanismul crucial prin care investiția se transformă, sau nu, în servicii funcționale, productivitate și adopție reală.

Până acum, Autoritatea pentru Digitalizarea României (ADR) avea, prin cadrul său de funcționare, rolul de a coordona implementarea strategiilor și politicilor publice din domeniul transformării digitale.

În paralel, România lucrează la elaborarea unei Strategii Naționale pentru Deceniul Digital și la un roadmap detaliat, cu măsuri, termene și responsabili clari.

Problema centrală a fost însă gradul redus de autoritate reală de coordonare pe care această instituție o deținea asupra proiectelor, bugetelor și instituțiilor care trebuie să livreze împreună.

De aceea, noua programă de guvernare a votat de Parlament a introdus, pentru prima dată cu atât de multă explicitate, un cine Conform textului programatic, ADR ar fi trebuit să treacă în Aparatul de lucru al Guvernului, direct în subordinea Prim-ministrului. Președintele ADR ar fi devenit Chief Information Officer al Guvernului (GCIO), selectat competitiv, cu un mandat multianual și obiective publice clare.

Orice proiect digital al administrației centrale ar fi necesitat un aviz de conformitate obligatoriu, indiferent de sursa de finanțare, iar portofoliul acestor proiecte ar fi devenit public.

Primul test a venit mai repede decât ne-așteptam!

Un comitet prezidat de Prim-ministru ar fi trebuit să se întrunească lunar, luând decizii obligatorii pentru toate ministerele, publicate în 48 de ore.

Fiecare minister ar fi primit anual, prin audit independent, un scor public de digitalizare, iar proiectele care nu respectau standardele comune ar fi pierdut dreptul la finanțare.

Pe hârtie, această arhitectură părea corectă. Totuși, digitalizarea are nevoie de un coordonator real, care înseamnă mai mult decât un nume pe organigramă.

Înseamnă mandat suficient pentru a coordona instituții, vizibilitate asupra portofoliului de proiecte și a bugetelor, capacitatea de a impune standarde comune, termene clare și obligația de a raporta public progresul.

Fără aceste elemente aplicate efectiv, riscăm să centralizăm organigrama fără să centralizăm responsabilitatea și Asociația Națională a Industriei Software și Servicii (ANIS) a susținut în documentele sale de poziție exact aceste elemente: o funcție unică de coordonare, mandat legal, rang decizional suficient, punct unic de raportare, benchmarking anual, consultare structurată cu mediul privat și o anvelopă financiară dedicată digitalizării.

Faptul că multe dintre ele se regăsesc acum în programul de guvernare este un semnal bun.

Rămâneau de urmărit două lucruri: ca aceste angajamente să fie transpuse rapid în lege, nu doar în hotărâri de Guvern ușor de modificat, și ca noul mecanism să primească oamenii, bugetul și continuitatea fără de care un centru unic rămâne doar o etichetă.

Primul test a venit mai repede decât ne-am fi așteptat. Imediat după învestire, prima ordonanță de urgență a Guvernului a oferit un Ordonanța de urgență nr. 40/2026, publicată în Monitorul Oficial pe 20 octombrie, nu mută ADR la Prim-ministru.

ADR rămâne în subordinea Ministerului Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului și trece în coordonarea unui ministru delegat pentru digitalizare și inteligență artificială, care, la rândul lui, își desfășoară activitatea în coordonarea ministrului Economiei.

Între Prim-ministru și instituția care ar fi trebuit să fie „centrul unic de decizie” apar astfel două niveluri ministeriale.

Ordonanța nu spune nimic despre GCIO, despre avizul obligatoriu sau despre comitetul prezidat de Prim-ministru, iar atribuțiile ministrului delegat urmează să fie stabilite prin hotărâri de Guvern, în termen de 30 de zile.

Un ministru dedicat digitalizării poate fi un câștig: domeniul capătă o voce la masa Guvernului. Dar un ministru delegat care lucrează în coordonarea altui ministru, cu bugetul asigurat prin ministerul acestuia și cu atribuții încă nedefinite, nu are, prin construcție, autoritatea de a impune decizii obligatorii celorlalte ministere.

Exact aceasta era problema pe care modelul din program voia să o rezolve: coordonarea digitalizării de deasupra ministerelor, nu din interiorul unuia dintre ele. Hotărârile de Guvern din următoarele 30 de zile devin, așadar, momentul decisiv.

Ele pot reconcilia cele două modele, de exemplu printr-un comitet interministerial pentru digitalizare condus direct de Prim-ministru, cu decizii obligatorii pentru toate ministerele, cu ministrul delegat în rol de coordonator operativ și cu un aviz al ADR obligatoriu pentru orice proiect digital al administrației centrale.

Sau pot consfinți o arhitectură în care digitalizarea redevine un domeniu sectorial, coordonat dintr-un minister de linie, adică exact situația care ne-a adus aici.

Între program și ordonanță, coexistă acum mai multe centre de decizie: Prim-ministrul, căruia programul îi dă coordonarea politică, ministrul delegat pentru digitalizare și AI, ministrul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului și viitorul GCIO aflat la conducerea ADR (în ipoteza că va fi un GCIO selectat competitiv conform programului de guvernare). Fără o delimitare clară a atribuțiilor și a autorității executive, există riscul ca transformarea digitală să devină responsabilitatea tuturor și, simultan, a nimănui.

De asemenea, rămân neclarificate aspecte esențiale precum mecanismul de selecție a viitorului președinte al ADR cu rol de GCIO, durata mandatului, criteriile profesionale și garanțiile de independență necesare pentru a asigura continuitatea reformei dincolo de ciclurile politice.

Ordonanța nu clarifică niciunul dintre aceste aspecte.

În același timp, modelul propus concentrează la ADR atât funcții de coordonare și avizare, cât și responsabilități majore de implementare, ceea ce ridică întrebări legitime privind separarea rolurilor și mecanismele de control. Multe dintre reformele anunțate depind de acte normative încă neadoptate, de finanțări insuficient detaliate și de o capacitate administrativă care trebuie consolidată. La acestea se adaugă lipsa unor mecanisme clare de responsabilizare pentru instituțiile care nu livrează rezultatele așteptate.